Silviu Dragomir, slavist și medievist cu reputație internațională, academician – a acces în cel mai înalt for științific național, în 1916, ca membru corespondent, odată cu George Enescu –, a cercetat cu acribie înscrisuri și documente primare aflate în diverse arhive din țară și străinătate.
Până la samavolnica sa arestare, în 1949, la ordinul aparatcicilor staliniști ai regimului comunist, instalat la putere după abdicarea forțată a regelui Mihai, a activat ca profesor de istorie bisericească, între 1911 și 1919, la Seminarul Andreian din Sibiu, a fost însărcinat ca secretar al Marii Adunări Naționale din Alba Iulia, apoi notar-secretar al Marelui Sfat al Națiunii Române (alături de alți cinci notari, între care și lugojeanul Caius Brediceanu), șef al Biroului Presei din cadrul Consiliului Dirigent, împlinindu-și apoi vocația didactică la catedra de istorie sud-est europeană a Universității Daciei Superioare din Cluj.
În 1908, anul vizitațiunii canonice a Preaînaltului ortodox de Arad și al sfințirii picturii bisericii din Gruni (opera lui Virgil Simonescu), Silviu Dragomir era student la Facultatea de Teologie a Universității din Cernăuți, urmând ca peste doi ani să susțină așa-numitul, în urma căruia i s-a conferit titlul de doctor.
Prin articolul publicat în periodicul lugojean, datat octombrie 1908, prilejuit de ecoul festivităților arhierești din tractul Belințului, istoricul a transcris în limba română un document al cărui text avusese prilejul, se pare, să-l parcurgă, în original, în arhiva mitropolitană din Karlowitz (publicat mai târziu în limba sârbă de istoricul Radoslav M. Grujić), în perioada studiilor efectuate la Liceul sârbesc din Novi Sad (1903-1905), unde se transferase, ca bursier al Fundației „Gojdu”, după șase ani petrecuți la Gimnaziul românesc din Blaj.
Înscrisul, cu relevanță pentru mitologia bănățeană, dar și pentru istoriografia zonală, cuprinde o plângere („plânsoare”) formulată, în 1729, de locuitorii satului Gruni, adresată, din Lugoj, sediul districtului omonim de care aparținea administrativ satul (unde, probabil, petiția fusese înregistrată la administrația civilă), „măritei administrații împărătești” din Timișoara, sediul comitatului omonim și capitala Banatului Ti-mișean, prin care se solicita numirea unui nou preot.
Fostul preot, Lazăr, înhumat la Belinț, în cimitirul aflat în preajma bisericii, strămutat la marginea satului după epidemia de holeră din 1849 (în secolele XVIII-XIX, vatra satului Belinț se afla pe un amplasament în vecinătatea Gruniului), nu-și găsise, se pare, odihna pe celălalt tărâm și se pornise să bântuie pașnica obște locală (în satele bănățene este frecvent prezent, în folclorul literar, mitul strigoilor, moroilor și al pricolicilor), pricinuind bolniță și moarte.
După câteva luni s-a trecut la deshumarea trecutului la Domnul (putem presupune, cu aprobarea antistiei locale), care „era întreg, parcă ar fi fost viu”. Episcopul, Nikola Dimitrijević, aflând întâmplarea și luând act de delictul de profanare, la care se adăugaseră, probabil, și cutumiarele și barbarele „tratamente” specifice în combaterea moroilor, i-a afurisit pe grunenți, excomunicând întreaga comunitate și interzicând, astfel, oficierea slujbelor de orice fel.
Aflați în această ingrată situație, poporenii, nemaiputându-și boteza copiii și nemaiavând parte de mângâierea tainelor mărturisirii și cuminecăturii, amenințau cu părăsirea satului.
Cazul satului Gruni nu era singular în zona de interferență dintre comitatele Timiș și Caraș și eparhiile de Timișoara și Arad, aparținătoare Mitropoliei de Carloviț. Astfel, sub învinuirea exercitării practicii magiei, fuseseră excomunicate și comunitățile din satele Babșa și Șanovița, aflate în imediata apropiere a Gruniului.
În raportul din 1 august 1725, Daniel Buchleitner, administratorul () districtelor Lugoj, Caransebeș și Panciova (1729-1739), fost subadministrator la Făget (1725-1728), „cerea ca excomunicarea rostită asupra comunei Babșa să fie dezlegată de către episcopul de aici, fără plată, de vreme ce a fost ars vampirul”.
Din conținutul acestui raport putem deduce că o soartă similară avusese și trupul neînsuflețit al preotului Lazăr după deshumarea sa din cimitirul Belințului.
Din cuprinsul altui raport, datat 17 decembrie 1729, aflăm că s-au depus diligențe, pe lângă episcopul din Timișoara, pentru ridicarea excomunicării pronunțate asupra comunei Gruni, cerându-se, totodată, Oficiului de administrație al districtului Lugoj, „să se ia toate măsurile în privința vampirului descoperit, în același an, la Șanovița”.
Fenomenele daimonologice, prezente frecvent în mitologia română, inclusiv în arealul Banatului, și-au pus amprenta în viața socială a luiHomo medievalis ,,șiîmbogățind, cu o fantezie debordantă, folclorul literar și constituindu-se în surse de inspirație artistică literară și muzicală.
În credința populară, transmisă prin izvoare narative, unii decedați se transformau, după înhumare, în ceea ce terminologia daimonologiei morții, categorisind diversele înfățișări, numește.
Aceștia, transfigurați încadavre vii , dar păstrându-și intactă fizionomia avută în timpul vieții, ieșeau, potrivit credinței populare, în puterea nopții, prin orificii sepulcrale, și răspândeau molime asupra așezării, „poceau, schilodeau și chiar omorau”.
În actuala lume rurală bănățeană, miturile s-au păstrat vii, funcțiile lor s-au conservat și perpetuat, redimensionate, superstițiile fiind încă prezente în viața cotidiană.
Oamenii, în special cei de vârsta a treia, ne oferă, detașați de tehnologia prezentului, pitoreasca imagine a unui revolut Ev Mediu.