“Un tablou dinamic al domnilor: bărbați pe cal, în tren, în aeroplan, bărbați cu enigmă, nopți de dragoste, când „înăuntrul lor se face lumină“, riscurile prieteniei și riscurile meseriei, clinchetul ispititor al banilor, proști unul și unul, îndrăgostitul preferat – Rică sau Hyperion? –, un ghid al cavalerilor de ieri pe înțelesul tinerilor de azi și multe alte fețe, mustăcioase sau nu, ale bărbăției. Viața și aventurile bărbatului din cărți văzute prin ochii unei femei. Comparația între domni și doamne este, de cele mai multe ori, explicită. O tipologie a personajului masculin din literatura română modernă, de la Artist la Ziarist. Sperăm să le delecteze pe doamne și să-i intereseze pe domnii care se vor zări în oglinda paginii”, aşa îşi descrie, succint, Ioana Pârvulescu cel mai nou roman, Alfabetul domnilor (Humanitas, 2025)
Pe mine m-a delectat, astfel că am prelungit puţin bucuria de a rămâne în preajma şi în epoca acestor domni şi doamne – pentru că doamnele au unal lor –, invitând-o pe autoare la un dialog. Am vorbit despre ei şi ele, despre cavalerismul acelor vremuri, de care îi este dor, dar şi despre jurnalul pe care Ioana Pârvulescu îl scrie de aproape 30 de ani şi despre locul pe care prevede că îl vor avea în societate, în viitor, cartea, biblioteca.
“Mă bucur de sens atunci când se tace”
CV Ioana Pârvulescu
Este scriitoare și profesor emerit al Facultății de Litere din București.
A scris romane despre București și Brașov, despre povestea biblicului Iona și despre o dragoste din vremurile noastre. A interesat-o viața cotidiană din epocile trecute, secolul XIX, Belle Époque, Interbelic, și a strâns într-un volum colectiv mărturii despre cum se trăia în comunism. A publicat studii de istorie literară și cărți pentru copii. După una dintre acestea, Invizibilii , s-a făcut un musical de succes.
A fost timp de 18 ani redactor laRomânia literară și a coordonat colecția „Cartea de pe noptieră“, la Humanitas.
Romanele ei s-au tradus în 15 limbi europene.
A obținut premii naționale și, de două ori, Premiul Uniunii Europene pentru literatură: în 2013 pentru romanulViața începe vineri și, în 2018m pentru proza scurtăO voce, dedicată memoriei Monicăi Lovinescu .
Printre volumele publicate se numără:Lenevind într-un ochi (1990),Alfabetul doamnelor (1999),Prejudecăți literare (1999),Întoarcere în Bucureștiul interbelic (2003),În intimitatea secolului 19 (2005),În Țara Miticilor (2007),Întoarcere în secolul 21 (2009),Viața începe vineri (2009),Cartea întrebărilor (2010),Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale (2011),Viitorul începe luni (2012),Cum continuă povestea (2014),(2016),Dialoguri secrete. Cum se roagă scriitorii și personajele lor (2018),(2020),Aurul pisicii (2024),Alfabetul domnilor (2025).
Printre volumele traduse se numără:Angelus Silesius, Călătorul heruvimic / Cherubinischer Wandersmann (1999), Maurice Nadeau,Să fie binecuvântați (2002), Laurent Seksik,(2007), Rainer Maria Rilke,Îngerul păzitor (2007), Milan Kundera,Sărbătoarea neînsemnătății (2014), René Goscinny & Albert Uderzo,Asterix, viteazul gal (2017), René Goscinny & Albert Uderzo,Cosorul de aur (2018), René Goscinny & Albert Uderzo,Asterix și goții (2019), A.A. Milne,Când eram foarte tineri (2019), Axel Scheffler, Franz Wittkamp,Prietenii noștri pisoi (2023).
Este coordonatoarea mai multor antologii:De ce te iubesc. Paradoxurile iubirii în poezia lumii (2006),Povești de dragoste la prima vedere (2008),Intelectuali la cratiță. Amintiri culinare și 50 de rețete (2012),Și eu am trăit în comunism (2015),Amintiri de la Humanitas (2020),Scrisori pentru cititorii din 2125. Un epistolar pe mai multe voci (2025).
(Sursă CV: Humanitas)
Ioana, în Alfabetul domnilor recompui o tipologie a personajelor masculine din cărţi, din perioada anilor 1840-1940. Pe ce criterii i-ai ales pe domnii din? La baza volumului stă o bibliotecă întreagă, peste 140 de autori, şi mă gândesc că lista a fost iniţial şi mai lungă.
Cred că mai degrabă ei m-au ales pe mine! Adică au ieșit în față din biblioteca minții mele, mi-au rămas mai mult în memorie decât alții, au fost mai misterioși, mai atrăgători, mai elocvenți.
Pe de altă parte, mereu am prețuit spațiile albe, nespusul. Există două ispite, în eseu: aceea de a spune totul și aceea de a lăsa tăcerea să vorbească. Într-un fel sunt cele două laturi ale cunoașterii blagiene, cea care hașurează totul, echilibrată, paradisiacă și cea deschisă spre mister, sporindu-l, tensionată, luciferică. Există mulți scriitori care prețuiesc spațiile albe și tăcerile dintre fraze sau dintre capitole, care, în fond, dau adâncime și ritm întregului. Eu fac parte dintre aceștia și ciulesc urechea, îmi ascut auzul și mă bucur de sens atunci când se tace. Nu e un simplu paradox: un editor german important propunea odată să se predea la școală ore de tăcere. Câte n-ar învăța elevii dacă ar trebui să stea o oră în clasă, alături de colegi, fără să vorbească și fără să se uite pe telefon! Lumea s-ar coagula altfel pentru ei, ar face nenumărate descoperiri exterioare și interioare. Și într-o carte se pot sugera pagini de tăcere și cred că ele există înincomplet al domnilor mei.
Pe de altă parte, sunt domni care au refuzat să iasă din biblioteca mea. Mi-ar fi plăcut, de pildă, să am un capitol dedicat domnilor care se simt vinovați, însă nu am reușit să găsesc suficientă materie primă pentru acest capitol. Cred că vinovăția este un sentiment pe care bărbații îl au mai des și îl resimt mai intens decât femeile. Pe bună dreptate, zic unii.
De ce te-ai oprit la acea sută de ani, de la mijlocul secolului XIX la mijlocul secolul XX, şi nu ai venit până spre zilele noastre?
După 1947 a fost perioada în care literatura, chiar cea valabilă, a fost nevoită să aibă o compoziție, cum să-i spun, îndoielnică, perversă: spunea jumătăți de adevăr, lipite pe minciuni, de etică vorbesc. Adică făcea ca răul să ia aparențe acceptabile, iar binele se contamina cu rău. Asta mi se pare mai grav chiar decât o minciună totală, pe care o recunoști mai ușor, cum sunt toate textele proletcultiste, pe care nu le poți lua în serios. Romanul trăia din limbajul esopic pentru care îți trebuie neapărat un context revelator. Aș fi curioasă ce mai înțeleg tinerii din romanele esopice, cred că mai nimic. Sau, altă cale de supraviețuire, cartea evada în estetismul pur, oarecum rupt de viață. Scrisul era deci din alt aluat, trebuia să știi rețeta istorică pentru a-l înțelege. Cât despre literatura contemporană le-o las în grijă urmașilor și inteligenței lor, sper că nu doar artificiale.
„Ca cititoare prefer caragialescul, ca femeie mă atrage mai mult eminescianul”
Ai un personaj preferat din această listă a domnilor pe care i-ai inclus în volum?
Preferat în ce fel, ca bărbat sau ca personaj?
Și una, și alta.
ÎnAlfabetul doamnelor mergeam pe două mari categorii feminine : Eva, mama originară, și Lilith, rănita, răzbunătoarea. Bine că nu m-ai întrebat acolo, pe cine prefer.
Dar te întreb, dragă Ioana. Ce personaje feminine preferi?
Prefer „dame vivante și cu chichirez”, vorba lui Ranetti și, din fericire, literatura română are destule, începând cu eroinele lui Caragiale.
Și revenind la domni?
ÎnAlfabetul domnilor merg pe două categorii masculine care sunt analizate în paralel: Hyperion și Rică Venturiano, adică eminescianul și caragialescul, romanticul și romanțiosul, adică romantism în haine de mahala, cum l-am definit. Cam toate personajele pot fi, în linii mari, încadrate în aceste tipare. Ca cititoare prefer caragialescul. Personajele masculine din Caragiale sunt apă vie pentru un critic literar. Dar ca femeie mă atrage mai mult eminescianul, fie că vorbim de Kesarion Breb, fie de Fred Vasilescu, iviți amândoi din cerurile lui Hyperion. Însă, întrucât cu ei fericirea unei femei nu e posibilă, cum știm, îl voi alege pe naratorul cu umor realist și, totuși, nu lipsit de romantism dinO alergare de cai sau, în orice caz, pe vreun scriitor de secol 19, care are și cavalerism, și capacitatea de a-ți face viața mai suportabilă.
Ar fi nevoie azi de mai multă politețe
Da, îmi amintesc că spuneai într-un interviu: „Mi-e dor de cavalerism!” Înai inclus şi unGhid al cavalerului de ieri. E ceva din comportamentul domnilor de odinioară care ţi-ar plăcea să se regăsească în comportamentul domnilor de azi?
Exact asta. Cavalerismul. El are o latură donquijotescă, îl obligă pe bărbat să vadă într-o femeie banală și simplă o muză ideală, dar și să se sacrifice ca s-o apere. De pildă Tom Sawyer, care ia bătaie pentru greșeala lui Becky și în locul ei (ca s-o scape de rușine) este, în felul lui, un Don Quijote. Cred că azi spiritul de sacrificiu al bărbaților s-a diminuat drastic sau și-a schimbat esența: ei nu mai sunt gata să se sacrifice pentru ele, în schimb sunt gata să le sacrifice pe ele. Generalizez nepermis, doar ca să subliniez ideea. În plus ar fi nevoie azi de mai multă politețe, care în trecut era măcar mimată, dar de obicei ținea de esența masculinului, nu de exterior. Ea vine din respectul organic față de femeie și pornește de la propria mamă. Mă tem că feminismul, care refuză gesturile de politețe ale bărbatului, ratează ideea asta atât de reconfortantă. Pe urmă, bărbații trebuie să aibă încredere în ei înșiși, ca oameni, nu să se considere nișteși nici, desigur, niște privilegiați. Amintesc din nou vorba lui Alexandru Paleologu: „Bărbații nu le sunt superiori femeilor, nu le sunt nici inferiori și în nici un caz nu le sunt egali”. Dacă nu înțelegem asta, pierdem farmecul raportului bărbat-femeie.
Dacă ar fi să inserezi în acestAlfabet al domnilor şi numele cuiva din familia ta, pentru cine ai opta? Te întreb cu gândul la personaje din.
Ce întrebare frumoasă și grea! Grea pentru că sunt subiectivă în ce privește propriile personaje. Dar cred că cei care ar merge cel mai bine ar fi „vizitatorii”: nenea Gheorghe și „nenea Gyuri Bácsi”. Dar îndrăznesc să spun că oricare dintre bărbații și băieții casei ar putea intra într-o categorie.
Iar dinViața începe vineri și din?
Probabil că dinViața începe vineri l-aș alege pe detectiv, pe Costache Boerescu, în linia personajului matein dinSub pecetea tainei , iar dinl-aș alege pe unchiul-tată Iacob, probabil cel mai interesant personaj al meu sau, în orice caz unul pentru care am, ca autoare, o mare slăbiciune.
„Scrisul de mână e organic, e vocea mâinii tale”
Înţeleg că ţii un jurnal la care scrii din anii ’90. De mână, nu la computer. De ce ai optat pentru scrierea de mână?
Pentru că jurnalul e intim, nu, adică public, cum și-a numit Michel Tournier un de altfel excelent jurnal. Bine, beletristica e și ea o operațiune destul de intimă, dar jurnalul mai mult decât romanul – poate la egalitate cu poezia – pentru că ține de esența vieții tale și pentru că, dacă e autentic, scrii în jurnal ce nu spui în gura mare. Scrisul de mână e organic, la fel ca vocea, de pildă, e vocea mâinii tale. În plus, nu permite, deci secretul e mai bine păzit.
Pentru că sunt deja mai mult de 30 de ani de când scrii la jurnal, cred că vine de la sine întrebarea: De ce nu îl publici?
De fapt abia anul viitor, la 1 martie, se vor împlini 30 de ani de când l-am început. Și mă vizitează tot mai des impulsul de a publica atunci o selecție. M-au îndemnat deja mai mulți oameni să fac asta. În întregime nici nu s-ar putea să-l public (sunt acum la caietul 21) și nici nu aș vrea, e un jurnal în care mi-am permis să scriu lucruri cu adevărat intime (deși nu dintre cele apreciate de tabloide!), care nu am chef să apară în timpul vieții mele. Așa că, dragi cititori și dragă Melania, nu trebuie să trăiți decât un pic mai mult decât mine ca să aveți acces la el! V-o doresc!
„Prin ideea de bibliotecă există mereu șansa ca scrisul, cititul, cartea, dialogul cu cei din trecut să supraviețuiască
„Nu ai de ce să te simţi singur în apropierea unei biblioteci. Eşti laolaltă cu toţi cei care au scris cărţile din ea. Îţi las moştenire, cititorule din viitor, ideea de bibliotecă, adică viaţa, adică lumea întreagă”, asta scrii – atât de frumos! – înunui inedit volum recent, pe care l-ai coordonat,Scrisori pentru cititorii din 2025. Aşadar, în vremuri în care se închid librării, în care se închid biblioteci publice, în care piaţa de carte e în picaj liber – cel puţin în România – cei care iubesc cartea, cei care o scriu lasă moştenire celor care vor veni nu biblioteci, ci „ideea de bibliotecă”. Trist şi înspăimântor, aş spune. Ca scriitoare, ca profesoară la Facultatea de Litere, cum vezi viitorul: nu mai avem nicio şansă să salvăm cartea tipărită, librăria, biblioteca, şi nu „ideea de…”?
Dimpotrivă! Ideea de bibliotecă e mai mult decât o bibliotecă reală sau alta. E ca la ideile platoniciene, ele sunt invarianta și se concretizează în toate variantele existente. Dacă lași o bibliotecă anume, ea s-ar putea risipi, ar putea dispărea, dar prin ideea de bibliotecă există mereu șansa ca scrisul, cititul, cartea, dialogul cu cei din trecut să supraviețuiască, să se concretizeze mereu. Și mereu altfel. Bibliotecile sunt computere mai prietenoase, care îți lasă mai multă libertate de a combina, nu-ți oferă pe tavă niște răspunsuri gata mestecate de mașină. În ADN-ul bibliotecii se înlănțuie întrebările. M-am gândit în ultimul timp că dacă mi s-ar cere să desenez un om, cel mai bun mod de a-l reprezenta ar fi un mare semn de întrebare. Iar asta, până la urmă, e foarte frumos. Viitorul însuși e un mare și neliniștitor semn de întrebare.
Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.
Sursa: https://timpolis.ro/ioana-parvulescu-intr-o-carte-se-pot-sugera-pagini-de-tacere/