„Oracolul din Bălceşti” al Vâlcei rurale, Dumitru Dragomir, care „a făcut carieră” în capitala ţării, n-avea ce să caute cu anii, nu mai puţin de 18, în fruntea inadecvat botezateiLiga Profesionistă de Fotbal , în loc de Liga de Fotbal Profesionist – cum ar fi trebuit corect denumită, iar nici „urmaşul” său la şefia LPF, Gino Iorgulescu – oricât de „tricolor” la turneul final european din 1984 a fost între cele 49 de selecţii cu goluri pentru România, nu se preta nici dumnealui drept„omul potrivit la locul potrivit” din 2014, aşadar de 12 ani deja.
Încotro tot a alunecat fotbalul românesc de club în aceşti 30 de ani ai „domniei” duoului stând dovadă limpede exactă ierarhia coeficienţilor UEFA, glas sec al cifrelor care nu mint în baza rezultatelor internaţionale din eurocupe, demascând elocvent limitările reprezentantelor Ligii 1, ulterior SuperLiga.
Iar zilele trecute s-a mai sfârşit timpuriu încă din ianuarie o altă a câta campanie carpatină în cupele europene, cea a ediţiei 2025-26, sezon de sezon aceeaşi tristă poveste lipsită de glorie a eliminărilor vremelnice, însă un alt evident motiv în sine pentru ca Ginosă-şi fi prezentat demisia de onoare a fost şi-acesta cu nonşalanţă ignorat, fără a se pune măcar problema.
Ce capacităţii-ar fi recomandat pe aşa-zis „omul de fotbal” din Vâlcea şi pe urmaşul său giurgiuvean a păstori forul dedicat primei scene interne, dar mai şi cu deceniile, nu-i deloc clar, însă vorba-ceea,„nu-i prost cel care cere, ci cel care dă” .
Vina majoră colectivă aparţinând membrilor afiliaţi ai LPF, cei care au tot ales şi reales în fruntea nepotrivit din start poreclitei Liga Profesionistă de Fotbal o „căpetenie” mai inadecvată decât alta pentru a juca rolul de preşedinte.
Dragomir absolut „ca nuca-n perete” pentru binele organic al fotbalului, înlocuitorul său Iorgulescu doar cu aura statornicei „stânci defensive” aproape un deceniu şi jumătate a Sportului Studenţesc nu tocmai doar boem în deceniile 8-9 ale „cooperativizatului” fenomen carpatin.
Dar„mesele mă vor” s-ar putea ambii scuza pe seama mandatelor asigurate în frunte, fără a sufla bineînţeles o iotă c-au fost de fapt „propunerile
Iar dacă tocmai vâlceanul şi dunăreanul erau chiar cei mai reprezentativi din larga suflare a fotbalului românesc pentru şefia ditamai LPF, de parcă nu s-ar fi găsit deloc măcar doi mai potriviţi, îi lăsăm pe iubitorii „sportului rege” intern a-şi oferi singuri răspunsul.
Un fapt fiind absolut cert, şi-anume căreprezentarea internaţională în eurocupe a elitei de club autohtone s-a tot deterioriat vizibil în deceniile pompos denumitei anapoda Liga Profesionistă de Fotbal.
Dovezi ale rezultatelor care nu mint că LPF nu asigura cadrul şi climatul prielnice cultivării competitivităţii principalei scene interne, în regres.
Şi bineînţeles că nu doar demisiile celor doi ar fi îmbunătăţit peste noapte şi competitivitatea primului eşalon intern, căci totul pleacă de fapt în ordine de la, în primul rând, nivelul conştiinţei spirituale, urmat de mentalitate şi voinţa autentică a implementării unei veritabile schimbări în bine, aşadar de la înclinaţiile unui întreg colectiv component al organigramei LPF, însă „debarcările” la vârf ar fi avut puterea simbolică sugestivă în sensul căfotbalul carpatin ar fi meritat alţi diriguitori mai responsabili decât cei care nu-şi meritau cel mai probabil nici măcar acea primă şansă , în 1996 şi 2014.
Aşadar chiar şi-n cazul lui Gino Iorgulescu, iar asta cu-atât mai mult în plus în lumina celor destăinuite public recent de unicul său fiu, Mario, una dintre tare numeroasele victime inocente ale greşitei „educaţii” în răsfăţ aplicate cu ignoranţă de-atâţia părinţi români părtaşi ai anilor ceauşişti pe care nu i-ar mai fi vrut a se resimţi, ca pseudo scuză nefondată, pe pielea odraslelor.
Încât se pune evident întrebarea, la cele dezvăluite de fiul lui Gino Iorgulescu, dacă un tată care şi-a îndrumat nechibzuit unicul copil, cu ulterioare repercusiuni cu impact social negativ de notorietate publică, ar fi avut suficientă destoinicie pentru a purta nu doar măcar o zi, dar mai bine de-un deceniu, larga pălărie a Ligii Profesioniste de Fotbal.
Marile slăbiciuni manifestate în sân familial distingându-se însă limpede şi din fruntea LPF, de exemplu şi bineînţeles nu numai când cu balonarea totalmente nejustificată peste noapte a numărului prim-divizionarelor, doar un pretext nici măcar mascat pe post de „colac de salvare” asigurat „Câinilor roşii” pentru a nu retrograda.
Ori dacă se cobora până şi la compromisul supradimensionării nerecomandate a unei întregi competiţii, astfel de fapt sacrificată ca sănătate organică a sa, LPF dădea măsura corupţiei morale din fenomen, „Ligă” capabilă de orice pentru a face pe plac „sistemului”.
Tot începutul acestui an aducând nu doar destăinuirile fiului familiei, ci şi mustrarea de conştiinţă a părintelui sucindu-se brusc din senin prin a face pe ditamai reformatorul pe liniile comprimării la 12 cluburi a componenţei SuperLigii.
Adecvată şi-aşadar în sfârşit şi ceva potrivit la realităţile României în general şi-ale fotbalului său în particular, însă ca propunere strict doar pompieristică la ora traiului SuperLigii „cu cuţitul la os”, după mulţi, mulţi ani în care această necesară măsură mai „intrată la apă” a fost cu ignoranţă exclusă din calcule.
Dar poate că, odată acei „Câini roşii” mai feriţi pe podium şi implicit de eventuale riscuri, ar putea beneficia la o adică în ceasul al XIII-lea şi fotbalul prim-divizionar românesc în întregul său de un bine real.
Aparentul „bine” pus la cale peste decenii de LPF avându-şi clar şi indubitabil urmările sub forma rezultatelor tot mai modeste ale reprezentantelor Ligii I în eurocupe.
Scenă internaţională pe care a fost repetitiv demascată nu doar necompetitivitatea elitei carpatine, „crema cremelor” ei fiind sezon de sezon tăiată peste hotare, dar implicit fără doar şi poate şi limitările organismului sub egida căruia aceste cluburi activează în România, LPF.
Inconvenabilă realitate abil camuflată de părţile interesate, tocmai pentru a conserva evidentulde la cârmă, anacronic în inerţia sa.
Şi-un mandat fiind deja unul în plus în dreptul lui Iorgulescu, iar cu-atât mai mult la cele dezvăluite de fiul său, până şi „Oracolul” din Vâlcea retrăgându-se la o vârstă mai mică din fruntea LPF, „sfătuit” astfel la ditamai spălăturile pe care le tot aplicase şi pentru care nici nu mai benefica de imunitatea parlamentară pe care înadins o vânase, decât „Taurul” Gino, văzând lumina zilei tot în luna mai, pe cale aşadar de a împlini 70 de primăveri.
Multe, multe tempouri pierzând fotbalul românesc în aceşti 30 de ani sub frontispiciul LPF, iar asta fără a ignora bineînţeles cadrul general perimat asigurat peste decenii de FRF ca principal responsabil pentru decăderea „sportului rege” intern, un administrator federal cu limitările şi amatorismul său fiind completat negativ postdecembrist de unul al „Ligii” profesionist doar cu numele.
Cică „Liga Profesionistă”, când de fapt fotbalul prim-divizionar sub egida respectivei ligi ar fi trebuit a fi autentic profesionist, susceptibil însă a nu fi cultivat într-o asemenea veritabilă manieră la propunerile înadins ca nuca-n perete din partea „sistemului” în rolul celor doi păstori cu deceniile ai LPF.
Dorită fiind doar şi astfel o consolidare a „sistemului” trăgând sforile şi având implicit nevoie de asemenea corzi, totul din diverse interese, totul pentru bani.
Care însă nici nu pot fi mâncaţi, nici n-aduc aşa-zisa fericire, 4-1 în 2026 la Zagreb pentru croata NK Dinamo pe pielea „căpuşei în fotbal” Gigi Becali ca ins ilustrativ al faunei din fenomen constituind ultimul episod al deşertăciunii reprezentării României în eurocupe.
Totul după chipul şi-asemănarea FRF, LPF dar şi a tagmei colective a afiliaţilor încuviinţând compromisuri şi făcându-se implicit părtaşi complicitari devalorizării fenomenului intern, un sacrilegiu prin prisma faptului că totul e comis în numele unui frumos joc.
Pe care cu inconştienţă şi iresponsabilitate atâţia români din fenomen l-au distrus în Carpaţi, aproape de nerecunoscut.
„Recunoaşterea” venind sub forma scorului record al serii în întrecerea numărul 2 a eurocupelor la ora ultimelor două eliminări din 2025 şi 2026 a „ultimului mohican” exponent al SuperLigii, FCSB, 4-0 la Lyon, 4-1 la Zagreb.
Tot atâtea momente în care Iorgulescu trebuia să adopte măcar în ceasul al XIII-lea un gest de integritate în sensul de a pasa cârma cuiva mai competent spre binele fotbalului intern, pas înainte simbolic laditamai necesarul de curăţenie din „sportul rege” carpatin .
FRF având în frunte un „propus” din partea serviciilor, LPF un înlocuitor la fel de nepotrivit al „Oracolului” iar dublă campioană la zi a „Ligii” fiind trupa unei odrasle de cioban în îmbârligături cu MApN, drept ilustrativă oglindire prin fotbal a marasmului moral societal dintr-un stat eşuat la ditamai tragedia conştiinţelor din România captivă celor două constante monolitice de forţă, „sistemul” şi conservarea aceluial său.
Restul, întregul circ intens alimentat mediatic, fiind doar pentru distragerea atenţiei într-un spaţiu carpato-danubiano-pontic într-adevăr de-a binelea tributar formelor fără fond.
Gino chiar de formă preşedinte „de Ligă” în raport cu necesităţile reale ale unui fotbal autentic profesionist, aidoma predecesorului său, valabil şi pentru fiul de ex-prim-divizionar băcăuan din fruntea FRF şi nu numai.
Dar mai ales masa de manevră a votanţilor „pe pilot automat” se face iresponsabil vinovată de alegeri şi realegeri, complăcându-se docil „propunerilor sistemului”.
Fenomenul meritându-şi implicit din plin soarta acestor 4-0, 4-1 şi nu numai, deşi ceea ce e de fapt un sacrilegiu e comis în numele frumosului joc adoptat demult şi-n România de înaintaşi mai puri sufleteşte şi mai omenos inimoşi în slujba sportului în 11.
Degenerarea speciei manifestându-se însă şi-n fotbal, cel puţin cel intern.